Ştiţi că lumea este făcută din culori şi forme? Da… probabil că ştiţi
..dar le vedeţi? Când aţi privit cerul ultima oară? aţi văzut ce forme
au norii, aţi văzut coroanele copacilor? copacii nu au doar trunchi….
Poate că ne ferim să spunem adevărul… dar înăuntrul nostru suntem
noi… suntem o fiinţă ce încearcă să crească… ce tinde să devină
perfectă…
Perfecţiunea nu există...
Cine spune asta?.ceva-ul care nici măcar nu are curajul să deschidă
uşa spre el, ceva-ul care nu s-a privit în ochi . Cel ce nu ştie cum e
să treacă esenţa pământului din nervurile frunzelor în nervii săi …şi
să-l liniştească. Cel care nu ştie cum ploaia de Mai purifică…nu doar
udă. Cel care nu ştie cum e să oferi, să te oferi.. chiar cu preţul de a
fi trântit cu brutalitate de pământ de cel care nu te mai vrea….
Perfecţiunea nu e uşor de atins…dar nici imposibilă. Perfecţiunea este
în noi…..
În purgatoriul celor care luptă…..e greu e foarte greu….nu vreau să
vorbesc despre asta..pentru că din lupta aia am ieşit sfâşiat….mai rupt
în bucăţi decât un ceainic zdrobit de-un critic orb….am ieşit cu bucăţi
rupte din mine..am ieşit cu mlădiţe ce aştept să înmugurească…vreau să
înmugurească ..vreau să văd ce flori nasc…
Voi reliefa şi iadul…iadul celor mulţi…..
e în fiecare zi, oriunde.e lumea celor mulţi şi fără de nimic. E
lumea în care stăpână este ea….nu-i voi spune numele pentru că am jurat
să o reneg pe viaţă…am fugit din lumea ei cu-n grup de renegaţi, vai de
ei..dar cu sclipiri…am plecat cu respectul, schimbarea , acceptul ,
inovarea şi alţi 4….care vor să îşi păstreze identitatea secretă…. Nu
ştiam unde am să ajung, bucăţi din mine, probabil cele încleştate cu
metal, vroiau să se întoarcă înapoi în acel regat, m-am agăţat de tot
ce puteam de îndoieli, speranţa , milă, de mine …să nu mă las să mă duc
înapoi, de unde nu aş mai fi putut scăpa ……am scos, cu lacrimi şi
durere, tot ce era mai metalizat din mine şi apoi m-am lăsat sub o
ploaie de Mai. Şi acum mai simt cum strigă, răni ce nu se vor
vindeca….cum vrea să o slujesc din nou..dar nu….a apus….a apus
păcatul….păcatul de a nu trăi… de a nu mă simţii. Nu mai trăiesc în
globul de cristal şi cercul de şanse …nu mai sunt adormit cu acelaşi
cântece de leagăn, nu mă mai hrănesc cu hrană ……nu ştiu ce e mai bine
pentru mine….dar, alţii crezi că pot?
culori, văd culori.. senzaţii….sunt atât de multe…uneori mă
copleşesc…alteori mă sperie şi mă ascund sub un pretext..dar nu pot să
stau mult căci ele vin peste mine…ca un rău învolburat şi dacă nu lupt
să supravieţuiesc….mă trag la fund şi cine mă mai salvează….cum să pierd
eu privilegiul de a simţi soarele , atingerile şi durerea… şi de a
căuta fără sfârşit un sfârşit…
Cum?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu